Sinucidere? Been there, done that!
Daca tot e sezonul confesiunilor despre sinucideri, caderi psihice si dezamagiri, gasesc ca este momentul sa va povestesc si eu despre zilele in care nu doar ca m-am gandit sa ma sinucid, dar am si pus in practica.
Era 1998 si tocmai incheiasem clasa a 8-a, asa ca a venit momentul sa dau la liceu. Chiar daca acum mi se pare incredibil, atunci nu mi se parea mare lucru sa pic, mai ales ca jumatate dintre prietenii mei cei mai buni se lasasera de scoala pana-n clasa 6-a sau ramasesera cu un an sau doi in urma mea, deci nu m-am spetit peste masura cu studiul.
Totusi, cand am vazut cu ce note am picat am intrat in depresie si m-am panicat, reusind sa ma calmez doar cand am auzit ca si capra vecinului este la fel de moarta (cel mai bun prieten al meu, un alt Alex, picase si el.)
Astfel, una peste alta, dintr-o gluma-ntr-alta, am ajuns la el acasa, in fata unui dulap plin cu pastile! PLIN!
Am curatat cele doua rafturi de flacoane colorate si, dupa ce le-am desertat pe pat, am inceput: "Doua albastre tie, doua mie, trei rosii tie, trei mie, una neagra mie, una tie... si tot asa", trezindu-ne fiecare cu cate doi pumni plin de pastile multicolore, pe care, fara prea multe discutii despre viata de apoi, le-am inghitit cu doua sau trei pahare de apa.
Chiar daca initial am simtit cum incepem sa ne dezintegram din interior, dupa vreo ora in care nu s-a mai intamplat nimic am hotarat sa plecam afara, fiindca ne-am dat seama ca e destul de penibil sa murim asa, fara sa ne vada nimeni. Totusi, nici afara nu s-a intamplat mare lucru, momentul transformandu-se, evident, intr-unul cat se poate de amuzant.
La ceva timp dupa sinuciderea esuata, am aflat ca ii mancasem lui Alex toate vitaminele...
Chiar daca nu este cea mai iscusita poveste, ea are totusi o morala tare importanta, care m-a ajutat, de-a lungul timpului, sa trec peste momentele grele.
Mi-am dat seama atunci ca timpul le rezolva pe toate si ca nu intotdeauna lucrurile sunt atat de negre precum par.
Era 1998 si tocmai incheiasem clasa a 8-a, asa ca a venit momentul sa dau la liceu. Chiar daca acum mi se pare incredibil, atunci nu mi se parea mare lucru sa pic, mai ales ca jumatate dintre prietenii mei cei mai buni se lasasera de scoala pana-n clasa 6-a sau ramasesera cu un an sau doi in urma mea, deci nu m-am spetit peste masura cu studiul.
Totusi, cand am vazut cu ce note am picat am intrat in depresie si m-am panicat, reusind sa ma calmez doar cand am auzit ca si capra vecinului este la fel de moarta (cel mai bun prieten al meu, un alt Alex, picase si el.)
Astfel, una peste alta, dintr-o gluma-ntr-alta, am ajuns la el acasa, in fata unui dulap plin cu pastile! PLIN!
Am curatat cele doua rafturi de flacoane colorate si, dupa ce le-am desertat pe pat, am inceput: "Doua albastre tie, doua mie, trei rosii tie, trei mie, una neagra mie, una tie... si tot asa", trezindu-ne fiecare cu cate doi pumni plin de pastile multicolore, pe care, fara prea multe discutii despre viata de apoi, le-am inghitit cu doua sau trei pahare de apa.
Chiar daca initial am simtit cum incepem sa ne dezintegram din interior, dupa vreo ora in care nu s-a mai intamplat nimic am hotarat sa plecam afara, fiindca ne-am dat seama ca e destul de penibil sa murim asa, fara sa ne vada nimeni. Totusi, nici afara nu s-a intamplat mare lucru, momentul transformandu-se, evident, intr-unul cat se poate de amuzant.
La ceva timp dupa sinuciderea esuata, am aflat ca ii mancasem lui Alex toate vitaminele...
Chiar daca nu este cea mai iscusita poveste, ea are totusi o morala tare importanta, care m-a ajutat, de-a lungul timpului, sa trec peste momentele grele.
Mi-am dat seama atunci ca timpul le rezolva pe toate si ca nu intotdeauna lucrurile sunt atat de negre precum par.
publicat de alexymsg la
22:54
3 comentarii
