Astazi, dis de dimineata, M-am trezit cu chef de viata!

Era 1 martie, era soare, iar sedinta era tocmai la 11:30, asa ca m-a lovit o energie de-aia copilareasca, de toata frumusetea si, dintr-o data, mi-am amintit cum mai topaiam eu in pat cand eram mic.
M-am ridicat si am inceput sa sar in pat, sa vad daca mai am echilibrul din copiarie, insa in secunda 2 m-a lovit gandul suprem: "Oare nu se strica salteaua daca sar asa?" mi-am zis, demolandu-mi tot cheful si elanul. Salteaua inca se misca iar eu cadeam, fara sa vreau, intr-o mini-depresie a maturitatii.



Mi-am sters, fortat, fatza de suparat si am inceput iar sa topai, no matter what, fiindca am realizat ca astfel de ganduri "responsabile" nu fac decat sa ma imbatraneasca, sa-mi ia cheful de viata si sa imi faca loc pentru alte ganduri "si mai responsabile" care sa ma duca, incet, catre o viata anosta, mega calculata si, intr-un final, robotizata.

Asa ca, in limita normala a deteriorarii psihice si fizice, m-am hotarat sa dau drumul putin mai mult la robinetul de actiuni cu energie pozitiva, pentru ca, in ciuda faptului ca dormisem 5 ore, iar toate caile logicii spuneau ca voi avea o zi infecta, m-am simtit odihnit, am avut o zi minunata, plina de oameni minunati, tocmai pentru ca i-am intampinat minunat.