Acum 20 de ani! Revolutia pentru un copil de 5 ani!
Ma cuprinde un sentiment fantastic cand realizez ca au trecut 20 de ani de-atunci. Practic toata viata mea a inceput acolo. Pana atunci totul este vag, abstract. Toate amintirile dinaintea acelui moment nu au o data calendaristica.
Totusi, serile de 21 si 22 decembrie 1989 sunt unele pe care le stiu. Pe langa faptul ca au fost serile in care s-a desfasurat Revolutia la Bucuresti, au fost serile in care m-am simtit si eu, asemenea celor din jurul meu, un om mare. Atunci am vazut gloante adevarate, ca niste stele cazatoare pe cer, tancuri trecand chiar prin fata casei mele, oameni in civil cu pusti adevarate si soldati transpirati si epuizati, care totusi aveau puterea sa imi zambeasca, doar pentru a nu-mi insufla frica pe care o aveau in suflet.
Aveam 5 ani si jumatate atunci. Gradinita era undeva foarte aproape de Piata Romana, iar pentru ca soldatii nu mai lasau pe nimeni sa se indrepte inspre Atheneu (era deja inspre ora 17:00) nu am putut merge acasa, asa ca mama m-a dus si m-a lasat la bunica mea, undeva spre Gara de Nord, unde am stat pana a doua zi.
Atunci, seara, poate din nevoia de a ma sti langa el sau intuind ca si acea zona dintre Radiodifuziune si Casa Radio va fi asaltata, tata a venit dupa mine si am pornit spre casa, romaneste, cu autobuzul.
Cerul era ca o conglomeratie de scantei. Sute de stele cazatoare, insotite de pocnituri puternice, treceau dintr-o parte in cealalta, agitandu-i pe cei cativa oameni din autobuz, dar mai rau pe sutele de oameni care alergau inspre centru fluturand steaguri.
Din cauza multimii si a haosului creat autobuzul s-a blocat la Sala Palatului, obligandu-ne sa mergem pe jos pana acasa, dar asta nu a fost tocmai complicat pentru mine, pentru ca tata m-a luat in carca si in cateva minute m-a debarcat in curte, loc in care, spre surprinderea mea, nu era chiar pace. Era o manifestatie in toata regula. Zeci de oameni care se adaposteau vorbeau intre ei, dar aveau grija sa imi zambeasca de fiecare data cand intorceam privirea inspre ei.
Cred ca era deja inspre ora 22:00 cand tata m-a chemat afara si mi-a zis sa iau si eu o sticla "Bananata" (un suc concentrat, cu aroma de banane, dupa care eram innebunit atunci) si sa o duc la poarta. O data ajuns am ramas mut! Un ditamai tancul, cu doi soltati iesiti pe jumatate in afara, transpirati pe sub castile verzi, metalice, beau cu pofta din sucul nostru, din sucul meu. Ne zambeau, ne multumeau si ne spuneau ca va fi bine.
Asa am perceput eu Revolutia, exact asa cum era normal sa o perceapa un copil norocos.
Totusi, dupa 20 de ani, cu o putere de gandire dezvoltata, fac o analiza a democratiei care ne-a fost oferita de miile de oameni care s-au sacrificat. Blocul comunist nu a disparut, ci a evoluat. A evoluat intr-un sistem mult mai bine pus la punct, mai greu sau poate imposibil de inlaturat. Un comunism modern.
Totusi, serile de 21 si 22 decembrie 1989 sunt unele pe care le stiu. Pe langa faptul ca au fost serile in care s-a desfasurat Revolutia la Bucuresti, au fost serile in care m-am simtit si eu, asemenea celor din jurul meu, un om mare. Atunci am vazut gloante adevarate, ca niste stele cazatoare pe cer, tancuri trecand chiar prin fata casei mele, oameni in civil cu pusti adevarate si soldati transpirati si epuizati, care totusi aveau puterea sa imi zambeasca, doar pentru a nu-mi insufla frica pe care o aveau in suflet.
Aveam 5 ani si jumatate atunci. Gradinita era undeva foarte aproape de Piata Romana, iar pentru ca soldatii nu mai lasau pe nimeni sa se indrepte inspre Atheneu (era deja inspre ora 17:00) nu am putut merge acasa, asa ca mama m-a dus si m-a lasat la bunica mea, undeva spre Gara de Nord, unde am stat pana a doua zi.
Atunci, seara, poate din nevoia de a ma sti langa el sau intuind ca si acea zona dintre Radiodifuziune si Casa Radio va fi asaltata, tata a venit dupa mine si am pornit spre casa, romaneste, cu autobuzul.
Cerul era ca o conglomeratie de scantei. Sute de stele cazatoare, insotite de pocnituri puternice, treceau dintr-o parte in cealalta, agitandu-i pe cei cativa oameni din autobuz, dar mai rau pe sutele de oameni care alergau inspre centru fluturand steaguri.
Din cauza multimii si a haosului creat autobuzul s-a blocat la Sala Palatului, obligandu-ne sa mergem pe jos pana acasa, dar asta nu a fost tocmai complicat pentru mine, pentru ca tata m-a luat in carca si in cateva minute m-a debarcat in curte, loc in care, spre surprinderea mea, nu era chiar pace. Era o manifestatie in toata regula. Zeci de oameni care se adaposteau vorbeau intre ei, dar aveau grija sa imi zambeasca de fiecare data cand intorceam privirea inspre ei.
Cred ca era deja inspre ora 22:00 cand tata m-a chemat afara si mi-a zis sa iau si eu o sticla "Bananata" (un suc concentrat, cu aroma de banane, dupa care eram innebunit atunci) si sa o duc la poarta. O data ajuns am ramas mut! Un ditamai tancul, cu doi soltati iesiti pe jumatate in afara, transpirati pe sub castile verzi, metalice, beau cu pofta din sucul nostru, din sucul meu. Ne zambeau, ne multumeau si ne spuneau ca va fi bine.
Asa am perceput eu Revolutia, exact asa cum era normal sa o perceapa un copil norocos.
Totusi, dupa 20 de ani, cu o putere de gandire dezvoltata, fac o analiza a democratiei care ne-a fost oferita de miile de oameni care s-au sacrificat. Blocul comunist nu a disparut, ci a evoluat. A evoluat intr-un sistem mult mai bine pus la punct, mai greu sau poate imposibil de inlaturat. Un comunism modern.
publicat de alexymsg la
03:36
2 comentarii:
foarte tare, frate
Brrr,infricosator, bn ca aveam doar 2 anisori,si eram plecat pe undeva pe la tara. Cel putin asa mi-a zis mama,pt. ca eu abar nu am pe unde ma aflam :).
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire