Dau fericire... la schimb!

A fost prima data in viata mea cand n-am primit nimic de Sfantul Nicolae. Mosul m-a ocolit intr-un mod bizar, intr-unul dintre momentele in care, probabil, aveam nevoie de el. Sa simt ca inca exista... chiar si reinventat.
Totusi, cu ocazia asta mi-am amintit despre subiectul "cadouri", un subiect care ma macina de ceva vreme si despre care nu am vrut sa scriu manat de vreo frustrare de moment, asa ca l-am amanat. Pana acum...

sa zicem ca:
El i-a cumparat ei o ciocolata de Craciun! Ea nu i-a luat nimic! El a regretat cadoul facut!
sau
Ea i-a cumparat un cadou simbolic dintr-o excursie! El n-a sunat-o sa o intrebe cand ajunge acasa! Ea l-a acuzat de neimplicare si nu i-a mai dat cadoul.
M-am intrebat "de ce?"

Am observat ca oamenii nu fac niciodata cadouri gratuite, iar chiar daca par gratuite, nu sunt! Fiecare cadou il angajeaza pe receptor sa fie altfel decat pana atunci, iar, culmea, daca nu se va schimba, daca nu va oferi ceva in schimb, cadoul va fi regretat de emitator. E bizar!

Mi se pare ciudat sa facem cadouri care nu sunt din inima! Mi se pare incorect fata de noi insine sa nu ne bucuram de fericirea pe care le-o dam celorlalti si sa cerem, cu forta, fericire la schimb. Mi se pare o invidie pe fericirea altora. Mi se pare ca facand cadouri care nu sunt izvorate din suflet riscam sa confundam bunatatea cu egoismul.